2πR

Nu are sens pana acum? Ei bine, nu o sa aiba nici de acum inainte. Probabil.

Cat de des vi se intampla sa alergati in cerc dupa ceva? Orice?

Ca mine in acest moment; alerg dupa o carte buna. Vreau o carte pe care sa o ador; vreau o carte pe care sa vreau sa o devorez intr-o clipa, dar pe care sa o prelungesc cat de mult se poate(asemeni regulii Georginei /Georgina Kincaid, Richelle Mead/ de a citi doar cate 5 pagini din cartile lui Seth in fiecare zi); o carte care sa ma faca sa rad si sa plang; o carte care sa ma faca sa vad lumea din spatele ei, si nu doar scurte fragmente aruncate pe usa din dos; o carte care sa ma faca sa traiesc; o carte la care sa plang si sa rad; o carte ale carei personaje sa ma faca sa ma indragostesc de ele, iar si iar; sau, dimpotriva, sa le urasc cu infocare.

Nimic mai simplu, nu?

Ei bine, desi am citit ceva de cand sunt in vacanta, nu am reusit niciodata sa citesc ceea ce VOIAM (ei bine, dezavantajul de a-ti petrece vacanta pe drumuri, nu?), ci doar ceea ce imi cadea prin mana sau ceea ce mai gaseam prin masina sau salvat pe kindle. Si ei bine, putine dintre cartile pe care le-am citit au meritat. (Asta ca sa nu spun ca nu au meritat).

Acum ca se termina vacanta, regret ca nu am reusit sa investesc mai mult timp in cartile pe care le voiam citite; poate ca atunci as fi gasit ceea ce caut; poate ca in felul acesta as fi reusit sa ma indragostesc de hartie la modul suprem, iar. Dar momentan, nu. Poate data viitoare. Intotdeauna ramane o noua incercare.

Le cirque des reves

Am citit aceasta carte de doua ori: o data in romana si o data in engleza. Si trebuie sa recunosc ca, in multe cazuri, frumusetea naratiunii s-a pierdut la traducere. Nu o sa judec editia romaneasca. Nici pe cea engleza. O sa incerc sa judec cartea dar asta, in asemenea situatii e mai dificil. Cred.

Ceea ce m-a fascinat inca de la inceput e modul de a scrie al autoarei. Dupa doar 3 pagini eram atat de dornica sa inteleg ceea ce se intampla incat nu mai puteam lasa cartea jos din mana! Destul de rar mi se intampla sa iubesc o carte atat de mult inca de la inceput.

Imi place modul in care povestea incepe pe doua planuri si se desfasoara asa, cu scurte tangente fascinante, pana in punctul in care cele doua se intrepatrund in asemena masura incat nu le mai poti distinge. Cred ca tocmai in asta consta frumusetea cartii. (Pe langa lumea pe care a creat-o si la care ajung imediat) Partile par perfect independente, cumva insensibile la sentimentele celor care joaca rolurile principale. Tocmai prin ocolirea cumva deliberata a sentimentelor, acestea devin si mai evidente, mai puternice. Ceilia si ...ei bine, asta trebuie sa ddescoperiti singuri. Cred ca e pur si simplu vorba de stilul autoarei. Sper sa nu se opreasca vreodata din publicat!

Pe de alta parte, o latura foarte importanta a romanului e reprezentata de lumea circului. Si nu, nu e un circ ca oricare altul. Pur si simplu am adorat acele pagini in care erau descrise diverse atractii ale circului. Le citeam iar si iar, gandindu-ma cat de extraordinar trebuie sa fie sa traiesti in acea lume.

Trebuie sa recunoasteti ca felul in care circul se construieste peste noapte din dorintele de vitorie ale oamenilor aflati in constructie este absolut superb. In felul acesta, dragostea si ura, dorinta de a castiga sau de a lasa o sansa celuilalt nu au nevoie de cuvinte, de scrisori sau de discursuri interminabile. Toate sentimentele lor, toate dorintele sunt transmise prin intermediul corturilor. Astfel se naste o lume alb-negru care transmite culoarea si nuantele sentimentelor intr-un fel in care noi, oamenii ,,normali'' nu am putea.

Totusi, partea cea mai buna a romanului vine undeva printre ultimele 100 de pagini cand pur si simplu incetezi sa mai percepi lumea din jur si pur si simplu ramai fascinat de dimesniunea jocului, de frumusetea lui, modul in care se strecoara cu atata usurinta printre ani si secole fara ca privitorii sa realizeze ceea ce se intampla acolo. Nimic nu e mai frumos decat imortalitatea de care pare sa se bucure acest loc nascut dintr-o ura straveche si prost disimulata si unit prin dragostea pentru care sacrificiul pare necesar.

Finalul, nici fericit, nici trist, penduleaza intre ceea ce gasesti cel mai adesea in carti. E perfect! Nu cred ca sunt multi cei care ar fi vrut sa vada altceva. Poate usor previzibil, nu zic nu, dar perfect.

Vedeti cat de fericita am fost ca am avut ocazia sa citesc aceasta carte? Mi-a marcat viata si nu pentru ca m-ar fi invatat o lectie importanta, ci pur si simplu pentru ca a fost frumoasa si a reusit sa ma faca sa ma bucur de ceva atat de simplu, intr-un mod unic. Am ador totul, de la titlul care spune mai nimic si totusi, prea multe, pana la ultimul cuvintel de pe ultima pagina, regretand doar ca intre ele nu a fost mai mult. (desi cantitatea aleasa e potrivita, pentru a nu plictisi cu lumea creata)

Oceanul de la capatul aleii de Neil Gaiman

Ati remarcat ca de o perioada recenziile mele au inceput sa se imputineze? (Asta ca sa nu mentionam toata activitatea mea de pe blog). O sa incerc sa remediez asta.

Neil Gaiman. Neil Gaiman. Trebuie oare sa mentionez ca omul acesta e genial? G-E-N-I-A-L. Nici macar nu am citit foarte multe dintre cartile lui si cu siguranta le-am evitat pe cele considerate mai bune, dar tot spune ca m-am indragostit iremediabil de acest om. Nu, de scrisul lui. De lumea in care traieste el si de modul in care ne-o impartaseste si noua, celor mai putin norocosi.

Povestea mi s-a parut simpla la prima vedere, dar de impact. Ce poate ascunde un baiat fara nume, ajuns la maturitate, care repeta iar si iar aceleasi vizite la vecinii care i-au salvat, poate, viata in trecut, uitandu-le in momentul in care pleaca acasa? Ce secrete stau dincolo de aleea care duce la capatul lumii?

Ei bine, oceanul cunoasterii, al timpului, universul insusi strecurat intr-un iaz infinit de la capatul unei alei anonime dintr-un orasel uitat de lume e capodopera lui Gaiman de aceasta data. Pur si simplu citesti aceasta carte si nu iti dai seama unde incepe si unde se termina, daca acel loc exista cu adevarat si te intrebi, gelos, de ce nu esti tu copilul anonim?

Mi-a luat ceva timp sa ,,diger'' aceasta carte. In prima instanta nu mi-a placut modul in care este scrisa. Pur si simplu. Mi s-a parut usor juvenil, prea ,,usor” pentru o carte care spune o asemenea poveste. Dar apoi, mi-am dat seama ca e de fapt cartea perfecta si ca nu se poate scrie altfel. Prea serioasa ar fi fost prea trista. Asa are acel ceva care o transforma intr-o lectie de viata.

Da, e ciudat cum toata actiunea cartii, dezlegarea ei si toate cele se desfasoara intr-o jumatate de zi, cum aceasta jumatate de zi se imprastie si imbiba hartia pe mai multe pagini, creaturile acestea care par sa se fi desprins din lumile lor paralele doar pentru o clipa de realitate. Problema e sincronizarea, as spune. Actiunile sunt extraordinare asa ca cer personaje extraordinare.

Nu, cartea e departe de a fi perfecta, dar este una dintre acele carti pe care o citesti si, fie o traiesti daca esti copil, fie o intelegi daca esti adult, acele carti care iti arata ca o fetita, mama si bunica ei pot fi mai mult decat crezi, despre puterea sacrificiilor si vietile simple pe care le ducem fara sa aratam recunoastinta necesara. Poate ca, cine stie, esti asemeni baiatului din filele carti si, asemeni lui, uiti cele mai importante fapte ale vietii tale de indata ce ti le reamintesti.

Ii multumesc fetitei care m-a invatat din nou sa cred ,,oceanele” pe care le zaresc de atat de multe ori pe trotuare dupa ce ploua si pe care le dispretuiesc (cine stie, poate ca intr-o zi, in ele voi gasi infinitatea universului) si deci, ii multumesc lui Neil Gaiman pentru ca una dintre cartile lui, atat de simpla, m-a invatat niste lectii atat de importante.  

Random post despre concurs

Da, da, va dau voie sa ma urati...
Dar cateodata viata/destinul/universul lucreaza impotriva mea si a acestui blog. De ce? Nu stiu. Poate pentru ca s-a saturat de mine.

Oricum. Am fost cam suparata ca s-au inscris atat de putine persoane

*Ei, haide, asta e, iti trece...*

Oricum, fara sa va mai tin mult timp in suspans:

*toooobeeeeele*

Premiul 1: madalina iacob

Premiul 2: Daniela Ella

Acum, ca sa va revendicati premiile, trebuie sa dam unii de altii^^ ceea ce e trist si complicat, dar sper sa reusim.

Concurs

Da, da, stiu, nu prea sunt omul care sa tina concursuri(asta poate pentru ca nu am o sponsorizare...)
Daaaaaaaar... Ma simt fericita asa ca m-am hotarat sa spread the love cu niste carti.

Ce punem la bataie *folosesc pluralul ca sa par mai importanta*

Premiul 1:

 sau

Premiul 2:

sau

Acum, daca sunteti copii cuminti, poate mai aduag un premiu.

Ce trebuie sa faceti:

Urmariti blogul prin GFC

Lasati un comentariu aici cu numele si adresa de e-mail sau cum va pot contacta daca castigati

Adunati puncte (punctele le primiti pentru comentarii; persoanele care au comentat  inainte pe blog si vor sa participe, vor primi mai multe puncte pe acele comentarii *nu, viata nu e cinstita*)

Cum vom premia "omii" *insider joke*

-impartim participantii in 3 categorii in functie de numarul de puncte(in mod relativ egal)

-*amestecam bine*

-extragem din primele 2 categorii cate o persoana castigatoare

Sper ca m-am facut clara si inteleasa. 

Pana cand:

hmmm...sa zicem...15 mai(teza la romana din semestrul asta)

Have a nice day and plenty of books ^.^

De ce citim?

Da, aceasta-i marea intrebare care bantuie constiinta oricarui cititor. De ce citeste? Stiu ca poate parea stupid, dar...de ce citesti? 

Trebuie sa recunoastem ca exista prea putini oameni care dedica la fel de mult timp cititului ca noi (prin noi intelegem cei care citesc cel putin 50 de carti pe an si care o fac din pura placere, nu pentru ca sunt obligati). Deci, de ce alegi sa-ti petreci viata intre paginile unei carti, printre cuvinte si semne de punctuatie in loc sa mergi afra cu ceilalti sa bateti mingea sau sa te joci cu papusile(da, cred ca asta e cea mai sexista replica pe care am spus-o pana acum pe blog)? 
Nu zic ca nu faci si asta, dar o faci mai putin...
De ce alegi sa-ti petreci noptile rasfoind pagini si pagini de aceeasi textura in loc sa dormi sau sa stai in bratele cuiva? 
Nu zic ca nu faci si asta, dar o faci mai putin. 
De ce, de ce, de ce....? 
De ce citesti, cititorule?! 
De ce citesti pana si aceste randuri(asta daca ai reusit sa ajungi pana aici)?

Eu citesc pentru ca e mai usor. Viata e mai usoara asa. De fiecare data cand mi se pare ca am dat de greu, iau o carte. Oamenii de acolo par, pur si simplu, sa se confrunte cu mai multe probleme decat mine. Sau, in cazurile extreme in care nu o fac, imi amintesc ca exista speranta si ca o sa reusesc sa traiesc in floricele si pasarele si roz ca si ele. Da, realizez ca e doar o minciuna pe care mi-o spun mie insami, dar imi face placere sa o spun. Iar si iar. 
Citesc pentru ca imi place sa vad lumea si dintr-un alt punct de vedere, pentru ca ma plictisesc de viziunea mea, singura pe care o am de altfel. Vreau sa vad cum gandesc alti oameni si, mai ales, cum vad ei lumea. Pentru ca pentru mine conteaza asta. 
Citesc pentru ca, ocazional, viata mea devine plictisitoare sau banala. Sau pentru ca imi doresc un strop de magie care nu se intampla. 
Citesc pentru ca asta imi place, pentru a asa pot descoperi oameni fara a vorbi de fapt cu ei.
Citesc pentru ca iubesc si asta ma face sa inteleg tot ceea ce implica acest cuvant simplu. 

Miss Peregrine

Incerc sa rezumat aceasta carte intr-un cuvant: opera de arta. Nu neaparta datorita povestii, cat datorita aspectului cartii. E spuerba. Evident, datorita pozelor. Si povestea mi se pare foarte frumoasa si inreresanta. (pentru mine e o idee noua). 

Pana intr-un punct povestea e si foarte credibila. Sunt convinsa ca daca nu ar fi fost introdusi si strigoii, povestea ar fi putut fi reala intr-o masura mult mai mare. Daca situatia ar fi fost explicat folosind o gaura neagra sau o distorsiune spatiu-timp, m-as fi apucat sa caut intrarea spre trecut. Stiu, stiu, pentru majoritatea pare de domeniul fantasticului, dar e mult mai credibil decat povestea cu pasarile care...ei bine, fara spoilere, promit. 

Ceea ce m-a dezamagit la carte e reprezentat de modul in care e scrisa. Nu stiu exact carei categorii de varsta ii exte adresata, dar mie mi se pare middle age dupa limbaj(ceea ce nu cred ca se potriveste cu pozele, de fapt). Si partea asta ma intriga. Poate ca o parte e de la traducere sau poate ca nu. Nu pot sa spun ca e scrisa intr-un mod oribil, dar nu m-a incantat/impresionat. 
Celalalt lucru care nu m-a incantat foarte tare e legat de unele detalii colaterale. Unele dintre aceste detalii sunt importante, mai ales ca la un moment dat se impletesc si se intrepatrund cu povestea principala. Nu m-a incantat nici modul in care s-a incheiat. Nu stiu de ce. Pur si simplu. 
Actiunea cartii a fost pur si simplu mult prea concentrata in ultimul sfert de carte. Si tensiunea nu s-a acumulat ca intr-un roman politist unde da bine.

Spoiler: modul in care ucide acel monstrulet mancator de deosebiti mi s-a parut absolut penibil. De ce? Adica... Era la fel de credibil sa il loveasca un fulger si sa moara!! 
End of spoiler. 

Oricate critice am, aparent,  de adus la adresa cartii, trebuir sa marturisesc ca am terminat-o intr-o noapte. Deci mi-a placut. Mult. Doar ca nu este una dintre acele carti pe care le savurezi pagina cu pagina, cuvant cu cuvant ca sa descoperi limbajul mai mult decat povestea. 
O recomand tuturor celor care nu cauta o opera literara-gramaticala, ci celor care cauta o poveste de citit care sa le umple zilele gri. 

P.S.: as cumpara cartea doar datorita felului in care arata. Superba! (inchipuiti-va cum ar fi aratat daca paginile ar fi fost ingalbenite sau cu urme de arsura ca sa ii acorde patina timpului...) 

Nota: 4/5 

Draga viata...

Nu stiu cine predomina: cei care o plac sau cei care nu o plac pe Alice Munro. Eu ma aflu in cea de a doua categore. Nu, nu mi-a placut "Prea multa fericire". Am primit "Draga viata" cadou. Minunat. Tinand cont ca voiam sa ii mai acorf o sansa. Poate ca volumul anterior nu a fost cel mai reusit. 
Nu, nu e vorba de un volum mai mult sau mai putin reusit. E vorba de stilul ei de a scrie. Pur si simplu nu se pliaza cu ceea ce imi place mie sau cu ceea ce vreau acum. Nu spun nu, e o autoare de valoare, dar pur si simplu nu e pe gusturile mele. 
Pe o coperta era un citat dintr-o recenzie care spunea ca lucrarile ei sunt minunate pentru ca surprind fragmente de viata, personajele ei parand ca traiesc si inainte si dupa nuvela.  Cat se poate de adevarat. Doar ca mie fix asta nu-mi place. 
Nu, nu ma astept ca personajul sa fie nascut la inceputul cartii si sa moara la final, sau eventual pe parcurs ca sa ajunga sa bantuie ulterior sau mai stiu eu ce. Nu vreau viata lui David Copperfield acolo, dar vreau ceva mai plin de substanta sa zic asa! 
Da, sunt o persoana revoltata. Rau. 
Unele nuvele au un mesaj. Ceva ce am putut sa inteleg. Sau sa percep. Unele au dedesubturile lor. Si mi-au placut mai mult sau mai putin. Inteleg de ce ai scrie asa ceva. Dar unele sunt...par lipsite de sens. (cred ca eu incep sa fiu lipsita de sens). 
Mi se pare ca sunt genul de povesti pe care le spune cineva intr-o incapere cu oameni necunoscuti doar pentru a sparge tacerea. Oamenii o sa zambeasca si o sa o aprobe chiar daca povestea nu are niciun sens si nu se potriveste momentului. Doar ca apreciaza ca altcineca a spart gheata. Poate ca din aceasta cauza este ea apreciata. A facut ceva ce altii nu au facut inainte. Sau poate ca...nu, nu mai dau cu presupusul. E prea mult pentru mine. 
Stiu ca unele personaje au un trecut, dar pe mine nu ma multumeste asta. Nuvelele ei seamana cu un tablou al vreunei scene de lupta. Sau bal. Il privesti si  in prima faza nu iti doresti sa  stii povestea din spatele sau fata lui(cine e personajul, cum a ajuns in acea situatie, omul acela care pare ca se impiedica, va cadea oare?) daca e suficient de expresiv. Dar cu cat il studiezi mai mult, cu atat mai mult iti dai seama ca vrei sa stii. Poate ca in prima faza ai ignorat povestea, dar imaginea aceea nu mai ajunge. Vrei mai mult. Asa mi se par si nuvelele ei, cu singura exceptie ca nu sunt la fel de expresive. 
Eu am nevoie de volume groase, cat mai groase, de descrieri poetice si actiune. Ma abtin sa dau o nota unor nuvele pe care nu le inteleg(nu o sa mentionez ca altfel sta treaba cu nuvelele rusilor sau chiar ale unor romani pe care le pot gasi frumoase!). 
Oricum, pana si modul ei de scriere mi-a lasat un gust amar(aici poate fi de vina si traducerea) si pot spune ca per total am fost dezamagita de ea. De cartile ei. Asteptam mai mult de la un castigator de Nobel. (Sau poate nu ma pot eu adapta luteraturii contemporane serioase). 

Nuvela mea preferata din acest volum e "Trenul". (Sper sa nu par prea contradictorie acum ca am dezvaluit aceasta informatie.)

Dragostea nu tine cont de varsta...

...sau? 
Nabokov. Eu una cand spun Nabokov ma gandesc invariabil la Lolita. Da, stiu, a scris si altceva, "altceva" mai pretios, din punct de vedere literar, decat Lolita, dar pentru mine Lolita ocupa un loc special. 
Am evitat mult timp sa o citesc pentru ca subiectul ei mi s-a parut mereu ciudat, ca sa zic asa. Iar acum regret. Poate ca e nevoie de o anumita varsta sau de un anumit numar de ore de analiza literara ca sa vezi frumusetea subtila care se infiripa din fiecare pata de tus de pe hartie si sa treci peste relatia nepotrivita dintre un barbat si o fetita de doar 12 ani. Poate ca nici macar nu am ajuns la varsta aceea, dar mi se pare ca am citit cartea intr-un moment suficient de bine ales de soarta ca sa-mi schimbe viata. 
Subiectul cartii e unul extraordinar el insusi: El, personajul, naratorul isi traieste la nesfarsit povestea iubirii ratate din adolescenta, incercand sa o implineasca iar si iar. Dar, ei bine, pe masura ce anii trec peste el, nu va mai fi in stare sa isi implineasca fericirea din simplul motiv ca aceasta devine odioasa pentru societate. Ea, nimfeta, pubera semiconstienta de sexualitatea ei si de efectul pe care il are asupra lui. 
Dar, totusi, ceea ce m-a impresionat cu adevarat la aceasta carte este modul in care este scrisa. Da, intradevar, povestea te fascineaza inca de la inceput, dar modul in care este spusa te face sa te indragostesti iar si iar de minunatia asta. Da, intradevar, s-ar putea sa fie plictisitoare pentru cei carora nu le plac descrierile si frazele intortocheate si cuvintele folosite iar si iar, de fiecare data altfel, intr-o curgere nesfarsita sau pentru cei care s-au nascut pentru a face parte din generatia "50 shades of grey" si care cauta sa-si gaseasca fanteziile dictate de viata plictisitoare in scenele de sex dintr-o carte. Nu, cartea nu are nicio scena explicita. 
Nabokov se axeaza pe sentimentele Lui de parca acesta e singurul mod de a supravietui, arunca la gunoi orice stim despre ordine si disciplina si le reinvenreaza intr-o cronologie care pare ca ii putea apartine doar lui. Nu, modul acesta de a scrie nu este al lui. Dar il stapaneste cu atat de multa abilitate si pasiune incat te poti gandi cu usurinta ca el l-a inventat, ca tot ceea ce ai citit e un fel de copie. 
Superb! Asta e tot ce pot spune
In timp ce ii citeam monumentala lucrare ma gandeam la Georgina Kincaid. Mi-am dorit sa ma fi putut stapani astfel incat sa am ce citi mult timp, dar randurile ma chemau pur si simplu, asa ca am devorat cartea. 
Sper sa o devorati si voi.

"Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam."

Pentru ca ma simt poetica astazi si pentru ca e modul meu de a spune ca incerc sa ma intorc.