Am citit aceasta carte de doua ori: o
data in romana si o data in engleza. Si trebuie sa recunosc ca, in
multe cazuri, frumusetea naratiunii s-a pierdut la traducere. Nu o sa
judec editia romaneasca. Nici pe cea engleza. O sa incerc sa judec
cartea dar asta, in asemenea situatii e mai dificil. Cred.
Ceea ce m-a fascinat inca de la inceput
e modul de a scrie al autoarei. Dupa doar 3 pagini eram atat de
dornica sa inteleg ceea ce se intampla incat nu mai puteam lasa
cartea jos din mana! Destul de rar mi se intampla sa iubesc o carte
atat de mult inca de la inceput.
Imi place modul in care povestea incepe
pe doua planuri si se desfasoara asa, cu scurte tangente fascinante,
pana in punctul in care cele doua se intrepatrund in asemena masura
incat nu le mai poti distinge. Cred ca tocmai in asta consta
frumusetea cartii. (Pe langa lumea pe care a creat-o si la care ajung
imediat) Partile par perfect independente, cumva insensibile la
sentimentele celor care joaca rolurile principale. Tocmai prin
ocolirea cumva deliberata a sentimentelor, acestea devin si mai
evidente, mai puternice. Ceilia si ...ei bine, asta trebuie sa
ddescoperiti singuri. Cred ca e pur si simplu vorba de stilul
autoarei. Sper sa nu se opreasca vreodata din publicat!
Pe de alta parte, o latura foarte
importanta a romanului e reprezentata de lumea circului. Si nu, nu e
un circ ca oricare altul. Pur si simplu am adorat acele pagini in
care erau descrise diverse atractii ale circului. Le citeam iar si
iar, gandindu-ma cat de extraordinar trebuie sa fie sa traiesti in
acea lume.
Trebuie sa recunoasteti ca felul in
care circul se construieste peste noapte din dorintele de vitorie ale
oamenilor aflati in constructie este absolut superb. In felul acesta,
dragostea si ura, dorinta de a castiga sau de a lasa o sansa
celuilalt nu au nevoie de cuvinte, de scrisori sau de discursuri
interminabile. Toate sentimentele lor, toate dorintele sunt transmise
prin intermediul corturilor. Astfel se naste o lume alb-negru care
transmite culoarea si nuantele sentimentelor intr-un fel in care noi,
oamenii ,,normali'' nu am putea.
Totusi, partea cea mai buna a romanului
vine undeva printre ultimele 100 de pagini cand pur si simplu
incetezi sa mai percepi lumea din jur si pur si simplu ramai fascinat
de dimesniunea jocului, de frumusetea lui, modul in care se strecoara
cu atata usurinta printre ani si secole fara ca privitorii sa
realizeze ceea ce se intampla acolo. Nimic nu e mai frumos decat
imortalitatea de care pare sa se bucure acest loc nascut dintr-o ura
straveche si prost disimulata si unit prin dragostea pentru care
sacrificiul pare necesar.
Finalul, nici fericit, nici trist,
penduleaza intre ceea ce gasesti cel mai adesea in carti. E perfect!
Nu cred ca sunt multi cei care ar fi vrut sa vada altceva. Poate usor
previzibil, nu zic nu, dar perfect.
Vedeti cat de fericita am fost ca am
avut ocazia sa citesc aceasta carte? Mi-a marcat viata si nu pentru
ca m-ar fi invatat o lectie importanta, ci pur si simplu pentru ca a
fost frumoasa si a reusit sa ma faca sa ma bucur de ceva atat de
simplu, intr-un mod unic. Am ador totul, de la titlul care spune mai
nimic si totusi, prea multe, pana la ultimul cuvintel de pe ultima
pagina, regretand doar ca intre ele nu a fost mai mult. (desi
cantitatea aleasa e potrivita, pentru a nu plictisi cu lumea creata)