luni, 23 iunie 2014 | By: ioana97

Oceanul de la capatul aleii de Neil Gaiman

Ati remarcat ca de o perioada recenziile mele au inceput sa se imputineze? (Asta ca sa nu mentionam toata activitatea mea de pe blog). O sa incerc sa remediez asta.



Neil Gaiman. Neil Gaiman. Trebuie oare sa mentionez ca omul acesta e genial? G-E-N-I-A-L. Nici macar nu am citit foarte multe dintre cartile lui si cu siguranta le-am evitat pe cele considerate mai bune, dar tot spune ca m-am indragostit iremediabil de acest om. Nu, de scrisul lui. De lumea in care traieste el si de modul in care ne-o impartaseste si noua, celor mai putin norocosi.

Povestea mi s-a parut simpla la prima vedere, dar de impact. Ce poate ascunde un baiat fara nume, ajuns la maturitate, care repeta iar si iar aceleasi vizite la vecinii care i-au salvat, poate, viata in trecut, uitandu-le in momentul in care pleaca acasa? Ce secrete stau dincolo de aleea care duce la capatul lumii?

Ei bine, oceanul cunoasterii, al timpului, universul insusi strecurat intr-un iaz infinit de la capatul unei alei anonime dintr-un orasel uitat de lume e capodopera lui Gaiman de aceasta data. Pur si simplu citesti aceasta carte si nu iti dai seama unde incepe si unde se termina, daca acel loc exista cu adevarat si te intrebi, gelos, de ce nu esti tu copilul anonim?

Mi-a luat ceva timp sa ,,diger'' aceasta carte. In prima instanta nu mi-a placut modul in care este scrisa. Pur si simplu. Mi s-a parut usor juvenil, prea ,,usor” pentru o carte care spune o asemenea poveste. Dar apoi, mi-am dat seama ca e de fapt cartea perfecta si ca nu se poate scrie altfel. Prea serioasa ar fi fost prea trista. Asa are acel ceva care o transforma intr-o lectie de viata.

Da, e ciudat cum toata actiunea cartii, dezlegarea ei si toate cele se desfasoara intr-o jumatate de zi, cum aceasta jumatate de zi se imprastie si imbiba hartia pe mai multe pagini, creaturile acestea care par sa se fi desprins din lumile lor paralele doar pentru o clipa de realitate. Problema e sincronizarea, as spune. Actiunile sunt extraordinare asa ca cer personaje extraordinare.

Nu, cartea e departe de a fi perfecta, dar este una dintre acele carti pe care o citesti si, fie o traiesti daca esti copil, fie o intelegi daca esti adult, acele carti care iti arata ca o fetita, mama si bunica ei pot fi mai mult decat crezi, despre puterea sacrificiilor si vietile simple pe care le ducem fara sa aratam recunoastinta necesara. Poate ca, cine stie, esti asemeni baiatului din filele carti si, asemeni lui, uiti cele mai importante fapte ale vietii tale de indata ce ti le reamintesti.


Ii multumesc fetitei care m-a invatat din nou sa cred ,,oceanele” pe care le zaresc de atat de multe ori pe trotuare dupa ce ploua si pe care le dispretuiesc (cine stie, poate ca intr-o zi, in ele voi gasi infinitatea universului) si deci, ii multumesc lui Neil Gaiman pentru ca una dintre cartile lui, atat de simpla, m-a invatat niste lectii atat de importante.  

4 comentarii:

Emanuela Bercaru spunea...

Wow, ce recenzie faina a cartii. Trebuie sa o citesc si eu! :) Chiar trebuie.

alexa ioana spunea...

am auzit multe lucruri bune despre acest autor. trebuie sa citesc si eu ceva de el. poate chiar aceasta carte, desi ideile sunt impartie in ceea ce priveste Oceanul de la capatul aleii

alexa ioana spunea...

am auzit multe lucruri bune despre acest autor. trebuie sa citesc si eu ceva de el. poate chiar aceasta carte, desi ideile sunt impartie in ceea ce priveste Oceanul de la capatul aleii

Emanuela Bercaru spunea...

Si eu am auzit multe despre el, insa n-am reusit sa citesc nimic inca...

Trimiteți un comentariu