Le cirque des reves

Am citit aceasta carte de doua ori: o data in romana si o data in engleza. Si trebuie sa recunosc ca, in multe cazuri, frumusetea naratiunii s-a pierdut la traducere. Nu o sa judec editia romaneasca. Nici pe cea engleza. O sa incerc sa judec cartea dar asta, in asemenea situatii e mai dificil. Cred.

Ceea ce m-a fascinat inca de la inceput e modul de a scrie al autoarei. Dupa doar 3 pagini eram atat de dornica sa inteleg ceea ce se intampla incat nu mai puteam lasa cartea jos din mana! Destul de rar mi se intampla sa iubesc o carte atat de mult inca de la inceput.

Imi place modul in care povestea incepe pe doua planuri si se desfasoara asa, cu scurte tangente fascinante, pana in punctul in care cele doua se intrepatrund in asemena masura incat nu le mai poti distinge. Cred ca tocmai in asta consta frumusetea cartii. (Pe langa lumea pe care a creat-o si la care ajung imediat) Partile par perfect independente, cumva insensibile la sentimentele celor care joaca rolurile principale. Tocmai prin ocolirea cumva deliberata a sentimentelor, acestea devin si mai evidente, mai puternice. Ceilia si ...ei bine, asta trebuie sa ddescoperiti singuri. Cred ca e pur si simplu vorba de stilul autoarei. Sper sa nu se opreasca vreodata din publicat!

Pe de alta parte, o latura foarte importanta a romanului e reprezentata de lumea circului. Si nu, nu e un circ ca oricare altul. Pur si simplu am adorat acele pagini in care erau descrise diverse atractii ale circului. Le citeam iar si iar, gandindu-ma cat de extraordinar trebuie sa fie sa traiesti in acea lume.

Trebuie sa recunoasteti ca felul in care circul se construieste peste noapte din dorintele de vitorie ale oamenilor aflati in constructie este absolut superb. In felul acesta, dragostea si ura, dorinta de a castiga sau de a lasa o sansa celuilalt nu au nevoie de cuvinte, de scrisori sau de discursuri interminabile. Toate sentimentele lor, toate dorintele sunt transmise prin intermediul corturilor. Astfel se naste o lume alb-negru care transmite culoarea si nuantele sentimentelor intr-un fel in care noi, oamenii ,,normali'' nu am putea.

Totusi, partea cea mai buna a romanului vine undeva printre ultimele 100 de pagini cand pur si simplu incetezi sa mai percepi lumea din jur si pur si simplu ramai fascinat de dimesniunea jocului, de frumusetea lui, modul in care se strecoara cu atata usurinta printre ani si secole fara ca privitorii sa realizeze ceea ce se intampla acolo. Nimic nu e mai frumos decat imortalitatea de care pare sa se bucure acest loc nascut dintr-o ura straveche si prost disimulata si unit prin dragostea pentru care sacrificiul pare necesar.

Finalul, nici fericit, nici trist, penduleaza intre ceea ce gasesti cel mai adesea in carti. E perfect! Nu cred ca sunt multi cei care ar fi vrut sa vada altceva. Poate usor previzibil, nu zic nu, dar perfect.

Vedeti cat de fericita am fost ca am avut ocazia sa citesc aceasta carte? Mi-a marcat viata si nu pentru ca m-ar fi invatat o lectie importanta, ci pur si simplu pentru ca a fost frumoasa si a reusit sa ma faca sa ma bucur de ceva atat de simplu, intr-un mod unic. Am ador totul, de la titlul care spune mai nimic si totusi, prea multe, pana la ultimul cuvintel de pe ultima pagina, regretand doar ca intre ele nu a fost mai mult. (desi cantitatea aleasa e potrivita, pentru a nu plictisi cu lumea creata)

Oceanul de la capatul aleii de Neil Gaiman

Ati remarcat ca de o perioada recenziile mele au inceput sa se imputineze? (Asta ca sa nu mentionam toata activitatea mea de pe blog). O sa incerc sa remediez asta.

Neil Gaiman. Neil Gaiman. Trebuie oare sa mentionez ca omul acesta e genial? G-E-N-I-A-L. Nici macar nu am citit foarte multe dintre cartile lui si cu siguranta le-am evitat pe cele considerate mai bune, dar tot spune ca m-am indragostit iremediabil de acest om. Nu, de scrisul lui. De lumea in care traieste el si de modul in care ne-o impartaseste si noua, celor mai putin norocosi.

Povestea mi s-a parut simpla la prima vedere, dar de impact. Ce poate ascunde un baiat fara nume, ajuns la maturitate, care repeta iar si iar aceleasi vizite la vecinii care i-au salvat, poate, viata in trecut, uitandu-le in momentul in care pleaca acasa? Ce secrete stau dincolo de aleea care duce la capatul lumii?

Ei bine, oceanul cunoasterii, al timpului, universul insusi strecurat intr-un iaz infinit de la capatul unei alei anonime dintr-un orasel uitat de lume e capodopera lui Gaiman de aceasta data. Pur si simplu citesti aceasta carte si nu iti dai seama unde incepe si unde se termina, daca acel loc exista cu adevarat si te intrebi, gelos, de ce nu esti tu copilul anonim?

Mi-a luat ceva timp sa ,,diger'' aceasta carte. In prima instanta nu mi-a placut modul in care este scrisa. Pur si simplu. Mi s-a parut usor juvenil, prea ,,usor” pentru o carte care spune o asemenea poveste. Dar apoi, mi-am dat seama ca e de fapt cartea perfecta si ca nu se poate scrie altfel. Prea serioasa ar fi fost prea trista. Asa are acel ceva care o transforma intr-o lectie de viata.

Da, e ciudat cum toata actiunea cartii, dezlegarea ei si toate cele se desfasoara intr-o jumatate de zi, cum aceasta jumatate de zi se imprastie si imbiba hartia pe mai multe pagini, creaturile acestea care par sa se fi desprins din lumile lor paralele doar pentru o clipa de realitate. Problema e sincronizarea, as spune. Actiunile sunt extraordinare asa ca cer personaje extraordinare.

Nu, cartea e departe de a fi perfecta, dar este una dintre acele carti pe care o citesti si, fie o traiesti daca esti copil, fie o intelegi daca esti adult, acele carti care iti arata ca o fetita, mama si bunica ei pot fi mai mult decat crezi, despre puterea sacrificiilor si vietile simple pe care le ducem fara sa aratam recunoastinta necesara. Poate ca, cine stie, esti asemeni baiatului din filele carti si, asemeni lui, uiti cele mai importante fapte ale vietii tale de indata ce ti le reamintesti.

Ii multumesc fetitei care m-a invatat din nou sa cred ,,oceanele” pe care le zaresc de atat de multe ori pe trotuare dupa ce ploua si pe care le dispretuiesc (cine stie, poate ca intr-o zi, in ele voi gasi infinitatea universului) si deci, ii multumesc lui Neil Gaiman pentru ca una dintre cartile lui, atat de simpla, m-a invatat niste lectii atat de importante.  

Random post despre concurs

Da, da, va dau voie sa ma urati...
Dar cateodata viata/destinul/universul lucreaza impotriva mea si a acestui blog. De ce? Nu stiu. Poate pentru ca s-a saturat de mine.

Oricum. Am fost cam suparata ca s-au inscris atat de putine persoane

*Ei, haide, asta e, iti trece...*

Oricum, fara sa va mai tin mult timp in suspans:

*toooobeeeeele*

Premiul 1: madalina iacob

Premiul 2: Daniela Ella

Acum, ca sa va revendicati premiile, trebuie sa dam unii de altii^^ ceea ce e trist si complicat, dar sper sa reusim.