vineri, 7 august 2015 | By: ioana97

Culoarea purpurie de Alice Walker

Doar ce am terminat aceasta carte si am nevoie de cateva momente pentru a-i reveni.

*moments later*

In general, cand incep sa citesc o carte, incerc sa am cat mai putine asteptari de la ea; nu imi place sa sper la prea mult si la prea bine, dar tinand cont de toata informatia cu care sunt asaltata pe internet legata de anumite carti (in mod special cele faimoase sau controversate etc etc), imi este imposibil.
Am cumparat cartea pentru ca toata lumea vorbea despre ea, cand a fost anuntata publicarea in Romania, pe un grup din care fac parte pe Facebook. Majoritatea oamenilor o asteptau cu nerabdare pentru ca aparent este banned book in America, pentru ca e premiata sau apreciata sau mai stiu eu ce. Totusi, nu m-a tentat foarte mult sa ma apuc de ea. Deloc. Toata aceasta aproape-publicitate din jurul ei nu m-a facut sa mi se pare ca e o carte must-read acum, ci ca e bine sa o pastrez pe raft pana cand o sa am chef d
e ea.
Asa ca intr-o zi, tinand cont ca am ramas fara carti de citit (cu un TBR care numara doar cateva sute de carti), am luat cartea. Ca sa fie clar, nu stiam despre ce e vorba in carte; stiam ca e o banned book, dar nu stiam motivul pentru care e. Pur si simplu m-am aruncat cu capu' inainte.
Si, oh, Doamne, ce capodopera am descoperit!

*de parca as fi vreun editor si am ajutat la publicarea acestei carti*

Nici macar nu stiu de unde sa incep cand vorbesc despre aceasta carte pentru ca trebuie sa vorbesc despre tot, de la poveste in sine care este minunata, pana la stilul in care e spusa si formele pe care le imbraca scrisorile cele doua surori.
Cred ca cel mai usor mi-ar fi sa incep sa vorbesc despre stilul in care e scrisa cartea. Pentru mine, acesta e foarte important; cateodata e mai important decat povestea in sine. (aici nu e cazul, dar oricum) De la inceput pana la sfarsit m-am simtit de parca as fi o particica a Celiei, acea parte a creierului ei cu care vorbeste atunci cand nu o asculta nimeni.

*spuneti-mi ca nu sunt singura care vorbeste cu ea insasi si ca stiti la ce ma refer*

Nu am avut nicio clipa senzatia ca aceasta poveste provine din imaginatia autoarei sau ca  exista un om, un scriitor educat cumva in acest sens care transmite povestea. Pur si simplu mi s-a parut ca traiesc cu Celie, in Celie, ca eu sunt ea si invers. Nu cred ca am citit de mult timp (daca vreodata) o carte care sa ma faca sa ma identific atat de mult cu personajul datorita limbajului pe care il are si asta nu pentru ca vorbesc in felul acela, ci pentru ca ea nu simte nevoia sa isi aranjeze cuvintele sau sa le cosmetizeze pentru un public; exact asa cum facem noi atunci cand vorbim cu prietenii carora nu le pasa daca stim sa acordam predicatul cu subiectul.
Si ce mi s-a parut de asemenea absolut minunat, este modul in care scrisorile lui Nettie, desi sunt atat de ingrijite si educate, sunt la fel de autentice; modul in care inspre final scrisul ei devine putin mai ingrijit, pentru ca fata pe care o angajase incerca sa o corecteze.

*multumesc, multumesc, multumesc, Alice pentru ca ai lasat aceasta capodobera*

Si acum cateva cuvinte despre poveste, inainte sa incep sa ma lungesc prea mult fara sa zic ceva concret.

Poate ca povestea e socanta: o fetita care este obligata sa intretina relatii sexuale cu tatal ei in urma carora are 2 copii pe care ii crede morti o buna perioada de timp si care este obligata sa se casatoreasca cu un barbat care nu o iubeste si pe care nu il iubeste doar pentru ca tatal ei s-a saturat de ea si voia sa treaca la sora ei, Nettie. Da, e putin... nu tocmai conform standardelor societatii actuale, dar nu pot sa spun ca m-a socat teribil. La o adica, trebuia sa existe un motiv pentru care aceasta carte a fost banned, nu?
Femeia asta, Celie, este de o frumusete incredibila, chiar daca ea se vede urata si barbatii din jurul ei o vad urata; frumusetea ei nu este similara cu cea a lui Scumpi; frumusetea ei poate fi vazuta de cititori sau oricine ii afla povestea caci modul in care infrunta toate astea si chinurile prin care trece, momentele de incertitudine si dorinta ocazionala de a renunta, alcatuiesc un spirit pe care il iubesc toate femeile din carte tocmai pentru ca ele stiu cu ce trebuie Celie sa se confrunte pentru a exista sau pentru a zambi.
Pana la urma nici nu mai stiu despre ce e povestea asta: despre iubirea celor doua surori, despre feminism, despre rasism, despre Dumnezeu sau despre sexism, despre Africa si problemele lor, despre familie... Stiu ca toate acestea se regasesc printre temele si motivele cartii (stiu si eu sa citesc notitele de pe SparkNotes despre volum), dar pentru mine niciunul dintre aceste elemente nu a parut central vreo clipa. Toate apar, dar chiar inainte sa ajunga in lumina reflectoarelor, sunt inlocuite de urmatorul si urmatorul. Nu am trait suficient pentru a face urmatoarea afirmatie, dar cred ca acest mod de a succede ideile, temele si motivele, de a le intrepatrunde si distanta, ilustreaza perfect viata, viata aceea care e trait cu adevarat si care nu poate fi redata printr-o singura tema.
Sau poate ca pana la urma romanul e doar despre pantalonii femeilor, nu?
Nu stiu ce a vrut Alice Walker sa construiasca cand le-a imaginat pe aceste femei, cu bune si rele, desi e posibil sa existe pe undeva vreun interviu sau declaratie care sa ii exprime parerea, dar stiu ca a reusit  sa ma faca sa o ador pe Celie. Nu ma identific cu ea, nu pot sa spun ca as vrea sa trec prin ce a trecut ea, desi reuseste cumva sa schimbe lumea pana la final, dar simt ca, intr-un fel bizar ea face parte din mine; poate ca simt asa pentru ca lumea in care traim nu ar fi asa fara ea, fara pantalonii ei si fara tot purpuriul pe care l-a lasat Dumnezeu pe pamant, desi de multe ori nu-l vedem.

Poate ca nu este o carte pe care as recomanda-o tuturor datorita povestii care pare pretentioasa si a stilului de a scrie care poate deveni enervant daca nu esti obsedat de modul in care sunt scrise cartile, dar este o carte despre care as spune ca ar puterea sa schimbe oamenii, chiar daca acestia nu constientizeaza.

Multumesc Celia, Sophia, Nettie, Scumpi, si tuturor acelor femei al caror nume l-am uitat deja pentru ca m-ati ajutat sa gasesc purpuriul!

P.S. Nici macar nu m-a deranjat ca toate par sa isi gaseasca fericirea pe care o tanjesc pana la final :)



4 comentarii:

alexa ioana spunea...

este prima oara cand aud de aceasta carte, shame on me, se pare ca toata lumea a auzit de ea, mai putin eu :))
din ce am reusit sa pricep, pare o carte..pretentioasa, ca sa spun asa, putin mai dificil de citit si foarte socanta. chiar nu ma asteptam la un asa subiect. clar nu este pentru toata lumea si doar putini o pot intelege si duce pana la capat.

Lupu Diana spunea...

Am vazut filmul si este superb, m-a emotionat foarte mult si am auzit numai lucruri bune despre carte. Planuiesc sa o citesc si eu cat mai curand <3

alexa ioana spunea...

am cautat si eu acum mai multe detalii despre film si am vazut ca are o distributie de exceptie. l-am trecut deja pe lista mea :D

Emanuela Bercaru spunea...

Alexa, nici eu n-am auzit de ea pana acum, nu esti singura. Insa pare chiar faina. :)
Ioana, multumim pentru recomandare.

Trimiteți un comentariu