In primul rand, un prieten citea zilele trecute Tractatus Logico-Philosophicus de Ludwig Wittgenstein. Si pentru ca aceasta persoana se intampla sa fie acel tip de persoana care apreciaza impartasirea informatiilor, mi-a povestit putin despre continutul cartii, desi nu apucase sa o termine. Si m-a atras, cumva: imi placeau ideile prezentate, dar ca sa intelegi tot ceea ce vorbeste autorul in...100 de pagini, aproximativ, trebuia sa treci de 200 de pagini explicative. *sau, cel putin asa parea la o prima rasfoire in parc* Oricum, nu ma mai intrebasem de ceva timp de limitele exprimarii *cam de pe la ultima sedinta de voluntariat cu Cuore*
Ceea ce vreau de fapt sa zic este ca de nicaieri, absolut intamplator, cineva mi-a vorbit despre limitele limbajului si ale modului in care ne exprimam si despre logica si filosofia din spatele lui. Si o zi mai tarziu m-am aflat in situatia de a-mi atinge limitele propriei exprimari.
Eram la o sedinta de interpretare a unui test de cariera *long story, credeti-ma pe cuvant* si doamna/domnisoara care se ocupa de mine ma punea sa imi exprim niste puncte de vedere cu privire la o sumedenie de idei pentru a ma intelege. Ei bine, pana aici, totul are sens si e frumos si cu floricele. Dar aici a intervenit problema. Incercand sa explic diverse idei am aflat ca nu pot sa le explic de fapt. Pentru mine exista o multime de idei care pentru mine sunt clar si coerente si cum vreti voi sa mai fie, dar atunci cand a trebuit sa le exprim, am avut niste dificultati, in general pentru ca nu am avut argumente logice pentru ceea ce credeam. *e cam la fel ca la sentimente, stiti*
Pentru mine sa cred ca multe (daca nu majoritatea) ideilor sunt facute pentru o mana de oameni mi se pare firesc. Stiu ca sunt elitist si urat din partea mea, dar cam asa stau lucrurile, ca vrem ca nu vrem. Bineinteles, nu ma refer la orice idee, ci la lucruri...sa zicem stiintifice. Din punctul meu de vedere, asa a fost dintotdeauna si probabil ca asa va mai fi o buna bucata de vreme. Si totusi, argumentul cu "pentru ca asa este" nu e suficient.
De asemenea, sa afirm ca mi se pare firesc ca oamenii sa fie egali indiferent de rasa *va dati seama ca am exprimat asta intr-un fel mai putin pompos, de fapt* nu este un argument suficient pentru ca si persoanele rasiste pot afirma ca li se pare firesc ca oamenii sa fie discriminati pe baza acestui criteriu.
Si exemplele pot continua...
Prin urmare si asa deci, conchizand si tragand concluzia, imi este foarte greu sa imi explic propriile idei si ganduri si moduri de gandire. Este usor sa spun: consider ca ar trebui sa primim cu totii inghetata gratis, dar sa explic de ce cred asta e alta mancare de peste. *de fapt, argumentele pentru inghetata sunt destul de usor de gasit, dar...* Daca mi-ati da timp de gandire si ar trebui sa scriu ceva, proababil ca as reusi sa exprim tot acest amalgam mult mai bine, repede si clar, dar nu sunt sigura ca as ajunge neaparat la adevaratul motiv pentru care cred ceva. In general nici eu nu stiu motivul pentru care cred ceva, ci pur si simplu o fac asa ca atunci cand oamenii imi cer sa explic de ce cred ceva, imi ating practic limitele limbajului. Pentru ca nu exista suficiente cuvinte si combinari ale acestora pentru a exprima exact ceea ce gandesc.
Creierul meu nu functioneaza in cuvinte sau nu doar in cuvinte, ci mai degraba intr-o sinestezie asa ca limbajul are limitele lui aici in cazul meu.
Pentru voi ce inseamna limitele limbajului? Cand le atingeti, in ce situatii? Sau momentan nu ati ajuns intr-o asemenea incurcatura? *studiu de caz asupra psihologiei umane*
P.S. Daca ramaneti fara lecturi in timpul vacantei si vreti ceva altfel, incercati cartea lui Wittgenstein care nu vorbeste neaparat despre limitele limbajului.
"What we cannot speak about we must
pass over in silence"
