Social Friday: TIFF Opening

Inainte de a incepe ceea ce vreau de fapt sa povestesc, cred ca e de cuviinta sa fac cateva mici precizari. Asa dupa cum stiti probabil, TIFF se intinde pe o saptamana si inca un pic, dar cum nu vreau sa transform acest blog intr-unul social, ma voi intinde pe o perioada lunga, fragmentand diferitele zile sau evenimente interesante pe cateva saptamani. Voi scrie acum posturile ca sa fie cat de cat proaspete si distincte, dar nu stiu cand le voi posta, dar probabil ca atunci cand nu voi avea altceva in ziua de Social Friday.

De asemenea, simt nevoia sa explic prezenta mea la TIFF in oarecum mijlocul scolii si pentru a explica punctul de vedere din care relatez. *are sens?*. Nu stiu cati dintre voi stiu, dar in paralel cu evenimentele publice de la TIFF are loc un atelier dedicat adolescentilor, Let's go digital. Cu putin noroc si multa cafea *necesara pentru a termina la timp aplicatia*  am ajuns sa particip la TIFF. Deci, pentru mine, Clujul, oras pe care nu l-am mai vizitat, timp de 10 zile pentru a face un film. Sau a invata sa fac unul. Intelegeti voi...

Cred ca am terminat cu introducerile legate de context si ati inteles in mare parte cu ce mi-am ocupat timpul acolo. Tinand cont ca a fost un festival de film, voi vorbi in mare parte despre filme (dar si cateva concerte). Totusi, in ciuda faptului ca am mai realizat cateva recenzii filmelor, nu am pretentia de a fi un critic de film -departe de mine gandul!- asa ca vor fi niste pareri pe care le poate emite oricine, nimic special, nimic simandicos!

 In prima vineri, povestea este clasica: sosim, se cazam, prezentarile de rigoare, facem cunostinta unii cu altii, ne luam in primire hartile Clujului...

Seara de 29 iunie a fost deschiderea oficiala unde au vorbit cateva personalitati si organizatorii. Nu ma pricep aproape deloc la nume si nu cunosc nici lumea, sa zicem politica, asa ca nu va pot da foarte multe informatii in legatura cu cine a vorbit exact, dar daca sunteti curiosi o sa gasiti cu un search pe google. A avut loc un tango pe care l-au organizat voluntarii. Sunt sigura ca a fost un tango foarte frumos si bine pus la punct si toate cele; pacat ca de unde am stat eu nu s-a vazut nimic. Si sunt destul de sigura ca inca, cel putin jumatate dintre oameni nu au vazut mai nimic. Imediat dupa a avut loc un spectacol -sau mini-spectacol- organizat de Campagnie de Quidams. A inceput ciudat, poate usor bizar. In mod sigur inceputul nu anticipa spectacolul pe care il pot descrie doar ca grandios. Nu am mai vazut niciodata acest tip de spectacol si pot spune ca m-a impresionat profund, dar nu stiu cum as putea sa il descriu decat ca: "oameni-pasare care dau nastere la cai luminosi" (multumesc colegei de atelier care mi-a furnizat aceasta descriere). Aveti mai jos un scurt video-colaj cu cateva momente din spectacol realizat de cineva din public. (Cred ca il gasiti pe tot daca aveti rabdare sa il cautati). Iar apoi, in cele din urma, am vazut filmul Povesti traznite/Wild tales/ Relatos salvajes.

Inainte de a vorbi despre film, simt ca trebuie sa vorbesc putin despre atmosfera de acolo. Toata lumea a fost intr-o sala de cinema (probabil) si poate ca multi au realizat ca nu mergi la cinema doar pentru ca ai un ecran de cateva ori mai mare sau pentru ca sistemul de  sunet este mai bun; mergi la cinema pentru ca atmosfera difera, chiar daca nu realizezi constient asta; mergi la cinema pentru ca este altceva cand o sala de oameni isi tine respiratia in momentul culminant al unui film; mergi la cinema pentru reactiile pe care le au oamenii atunci cand afla ca Snape era de fapt bun (asta in cazul in care nu ai citit cartile inainte); Pentru mine mersul la cinema e mai mult despre experienta. As putea oricand sa cumpar un DVD cu un film pe care vreau sa-l vad neaparat sau sa ma uit la el online (uitati ca am spus asta), dar nu pot sa simt filmul la fel de bine cum o fac la cinema.

La TIFF, atmosfera a fost de zeci de ori intensificata. Multiplicata iar si iar si iar...Proiectia a avut loc in Piata Centrala din Cluj (spre rusinea mea, nu stiu care este numele oficial al locului): daca ati fost in Cluj sau la TIFF stiti ca ma refer la piata cu statuia si catedrala (probabil ca voi deveni mai clara in privinta locurilor atunci cand ma voi obsinui cu harta). In acel spatiu au intrat cateva mii de oameni. Si nu exagerez, dar nu a fost niciun scaun liber. Si nu puteti sa va inchipuiti care e sentimentul pe care il ai atunci cand simti cateva mii de oameni ca rad alaturi de tine. E ca la un concert mare, doar ca e cinema. Si e mai bine. Seara a fost foarte  rece (Nota pentru viitoarele participari la acest festival: ia-ti haine mai groase) si cum nu am mai prins nicio paturica, am suferit de frig. Dar cred ca, in final, tremuratul colectiv al pustilor care au fost la LGD i-a facut doar sa se apropie mai mult.

Acum, intorcandu-ne la film. Aveti aici trailerul oficial, cu subtitrare in engleza

Daca nu ati intrat pe IMDB inca sa cautati mai multe date despre film, o sa incerc sa rezum foarte, foarte repede: o comedie neagra alcatuita din 6 povesti de viata care s-ar putea intampla oricui. Sau, ma rog, aproape oricui.

Exceptand prima poveste care e intr-o anumita masura "ok, asta nu se poate intampla".

Povestile mele preferate au fost cea de-a treia si ultima. Despre restul nu prea am ce comenta, mai ales ca unele dintre ele au fost foarte scurte si daca as incerca sa spun orice despre, as dezvalui inevitabil o parte din intriga. Oricum, cred ca toate se pot da exemplu pentru "Razbunarea e arma prostului". Razbunarea e tema comuna a filmului si este exploatata in toate felurile cu putinta, de fiecare data rezultand o comedie si mai spumoasa. De la "E vina parintilor tai" la stresul din ziua nuntii, Wild tales exploreaza o mare varietate de  situatii si tipuri de oameni care s-ar putea gandi vreodata sa se razbune, chiar si pentru cele mai stupide motive. Dar asta nu e o problema pentru niciunul dintre protagonisti.

Pur si simplu, filmul este pentru toti oamenii, pentru toate tipurile de persoane care isi doresc sa vada altceva si sa simt altfel si pentru cei care sunt prinsi in rutina lor. Nu conteaza ce pareri preconcepute aveti, acordati-i o sansa acestui film si nu cred ca veti regreta. Vreodata. Si chiar daca nu va veti putea bucura de atmosfera creata de cateva mii de oameni care rad in acelasi timp de stupiditatea situatiilor, bucurati-va de modul in care se imbina seriozitatea si stupiditatea in aceasta "comedie neagra". (nu cred ca intelegeam sensul expresiei pana acum)

Monday discussion: To dress or not to dress?

Nu conteaza cat de imuni la vraja copertilor frumoase ne credem, intotdeauna va fi acea carte pe
care o vedem si despre care gandim ,,ar arata bine in biblioteca". Vrem nu vrem, unele carti ne atrag pentru ca sunt frumoase, pentru ca au acele coperti care sunt magice, cateodata mai magice decat insusi continutul lor.

Dar aceasta postare nu este despre coperti frumoase, ci despre cum considerati voi ca ar trebui sa fie coperta unei carti?

Prima optiune este "not to dress". Ma refer aici la copertile acelea simple, care nu atrag privirea, ale unor carti care in general sunt publicate intr-o serie si care nu spun mai nimic despre o carte anume.

Puse toate frumos in biblioteca, dau frumos. Pare ca suntem niste colectionari inraiti de carti. Si pare cumva ca nu judecam cartil dupa coperta lor, ci dupa continut pentru ca, serios acum, ce ne spun aceste coperti despre continutul lor? Ca te astepti sa fie niste carti ,,serioase", pe care le citesti mandru si simti ca te  "culturalizezi".

Totusi, exista si serii care nu sunt formate din carti clasice, ca sa ma exprim asa, dar care au coperti simpliste si care nu atrag prin cine stie ce imagini complexe. Cred ca aici ma refer la seria Top 10+ de la Polirom. Desi cartile sunt diferite la aspect, ele seamana cumva si nu cred ca exista cineva care sa fi ales o carte din acea colectie pentru cum arata coperta. Si desi le pui pe toate in biblioteca, insirate frumos asemeni unor dinti care au vazut suficient de des dentistul ca sa-i poti considera perfecti, nu lasa impresia aceluiasi lux ca orice colectia de la Prietenii cartii.

Deci, pentru mine, toate cartile din seria ,,not to dress" sunt acele cari care, fie sunt toate uniforme, desi copertile pot fi adevarate opere de arta, fie nu atrag prin nimic special si duc spre uniformizare, desi au si aspecte individuale.

Optiunea a doua, sunt cartile "to dress".
Cartile acelea care tipa "ia-ma acasa doar pentru ca as arata atat de frumos in biblioteca" sau "ai putea sa ma tii in brate si sa te uiti la coperta mea de parca ar fi o opera de arta". Nu are sens sa mint, exista unele serii pe care le-am inceput datorita aspectului lor. Si cine ma poate judeca?
Cum poti sa nu iei acasa asemenea frumuseti doar de dragul frumusetii?



Si lista poate continua si continua.

Nu vreau sa spun ca aceste carti nu sunt bune pentru ca au coperti frumoase, departe de mine gandul. Dar am sentimente contradictoii cand vine vorba de asta. Daca sunt niste carti atat de bune, nu au nevoie sa fie atat de "aranjate", sa atraga atat de mult atentia. Stiu ca e greu sa atragi atentia cititorului atat de pretentios din zilele noastre, dar parca nu ar trebui sa se incerce atat de mult. (Sau poate e doar opinia mea) Pe de alta parte, daca e intradevar o carte proasta, de ce s-ar mai obosi sa faca o coperta frumoasa, nu? Cred ca acest argument e oarecum valid. :)

Totusi, nu de putine ori mi s-a intamplat ca o carte cu o coperta frumoasa sa ma dezamageasca. Si atunci am simtit dezamagirea de doua ori mai puternic. Ma simteam tradata de aparente.

Cred ca am ajuns sa prefer o coperta simpla si detrimetul uneia prea frumoase, o carte care pare golasa decat una prea impopotonata cu tot felul de imagini si sperante false, sau el putin una cu o coperta inteligenta care sa nu te induca in eroare (vezi ,,Ultimul avanpost" despre care credeam ca e steampunk datorita copertii)



Voi ce preferati? Copertile simple, clasice sau cele cu imagini frumoase si sclipici si zone din diferite materiale sau mai stiu eu ce "strategii vizuale"?

Monday discussion: De ce avem probleme sa pronuntam numele autorilor?

(Julie) Kagawa.

Tahereh Mafi.

Parinoush Saniee.

(Irene) Nemirovsky

....

Lista poate continua la nesfarsit.

Am crezut ca doar eu am o problema cu pronuntarea numelui unui autor. Cel putin citirea cu voce tare. Vocea mea interioara poate citi acest nume fara probleme, cu accentul normal, fara sa se ingrijoreze de orice.

Si totusi, atunci cand trebuie sa rostesc numele cu voce tare, in fata altor oameni ma lovesc de aceasta problema: cum se pronunta de fapt acest nume?

Cateodata e un nume prea lung sau dintr-o cultura despre care nu stiu mare lucru si pur si simplu accentul mi se pare  ceva nedeslusibil. Dar asta ma face mereu sa ma intreb de ce imi iese usor sa spun Dostoievsky, dar nu Nemirovsky? (Pentru mine ambele sunt asemenatoare, imi cer scuze daca in realitate nu au vreo legatura fonetica sau...) De ce majoritatea pot sa spuna Haruki Murakami fara sa se gandeasca, dar atunci cand trebuie sa pronunte Mitsuyo Kakuta trebuie sa verifice fiecare silaba inainte de a o citi (despre Mitsuyo Kakuta si romanele ei, pe pagina de Goodreads, aici) De ce ne vine atat de usor sa spunem Elif Shafak, dar cand vine vorba de Tahereh Mafi trebuie sa cautam un video pe youtube in care autoare isi pronunta corect numele?

Inteleg ca toti cei din prima categorie sunt autori pe care i-am discutat la scoala sau despre care auzim tot timpul, dar numele lor sunt cumva la fel de straine de cultura noastra precum toate celelalte. Si totusi, nu intampinam aceasta problema tot timpul. Ce au aceste nume atat de special? Sau se datoreaza doar faptului ca nu suntem obisnuiti cu ele? Daca la scoala ar veni si ne-ar povesti de Tahereh Mafi nu am mai avea aceasta problema cu pronuntarea numelui ei? Oare? (Stiu ca tot fac referire la ea, dar am fost cu adevarat impresionata, nu neaparat in sensul pozitiv, de faptul ca aceasta a postat un video in care isi pronunta corect numele doar pentru ca existau foarte multi oameni/fani care o intrebau)

Si apoi mai exista acea categorie speciala a numelor de autori despre care nici nu stii ca le pronunti gresit. O sa incep cu Kagawa. Nu mi-am dat seama pana la un moment dat ca numele ei se poate pronunta in mai multe feluri. Apoi mi-am dat  seama ca se poate. Si ca pronuntia diferita de modul meu de a-i spune numele era cea corecta. Dar am aflat asta tot datorita unui video de pe youtube. Norocul meu ca sunt salvata de oamenii de acolo.

Si apoi am suferit un soc si mai mare pentru ca am realizat ca si Nabokov se poate pronunta diferit. Despre asta am citit intr-o carte in care unul dintre personaje se intreba cum se pronunta corect numele autorului (din pacate, nu mai tin minte carte , dar daca aveti vreo idee despre ce vorbesc, feel free to share the info....). Si de atunci mi-am pus aceasta problema. Si continui sa ma intreb cum i se pronunta corect numele. Oricum, pentru ca nu am fost lamurita intre timp, continui sa o fac cum o faceam si pana acum, in speranta ca nu e prea gresit.

Am o problema si cu unii autori englezi/americani si pronuntare numelor lor, desi dupa atatia ani in care incepi sa auzi engleza peste tot in jur, nu ai crede ca e posibil. Mai mult, am vazut ca pana si vlogerii a caror limba nativa este engleza intampina aceleasi dificultati, iar eu stiu prea putini autori romani ca sa ma intreb daca le pronunt corect numele, dar uneori m-am intrebat de doua ori cum se pronunta numele vreunui autor de la Herg Benet desi sunt romani, iar eu vorbesc romaneste de, deh, o viata, chiar daca ea nu e prea lunga.

Asadar, de fapt, ce face atat de dificila pronuntarea numelui unui autor? Pentru ca evident bariera lingvistiva si culturala e doar o parte a raspunsului si ma intreb daca numarul de dati in care am auzit numele pronuntat conteaza sau e doar o impresie. Voi ce credeti?